În calitate de reprezentant al românilor din diaspora în Parlamentul României, care include şi Statele Unite ale Americii – şi care constituie încă de la înfiinţarea sa un model pentru respectarea drepturilor omului, doresc să salut semnarea la 1 martie 2012 a Protocolului privind minorităţile naţionale de către reprezentanţii permanenţi ai României şi Serbiei la Uniunea Europeană – condiţie pusă de ţara noastră pentru a vota acordarea statutului de candidat la Uniunea Europeană al Serbiei.

Cele mai importante prevederi ale acordului sunt: ca minoritatea română să fie reprezentată în Parlamentul Republicii Serbia, aşa cum şi minoritatea sârbă din România este reprezentată în Camera Deputaţilor, chiar potrivit Constituţiei vechi din 1991; iar “accesul persoanelor aparţinând minorităţii naţionale române din Serbia de Est la educaţie, mijloace de informare, administraţie publică, precum şi la serviciul religios în limba maternă să fie asigurat de partea sârbă, în conformitate cu prevederile legii”.

Se cuvine să amintim aici că numărul real al românilor sau vlahilor în Timoc – cum i-au intitulat sârbii pentru a diviza comunitatea română din Serbia – este între 250.000-300.000, şi nu de 30.000, conform propagandei oficiale sârbe, românii fiind încă majoritari în 154 de sate şi în 46 de sate cu populaţie mixtă, fără a se bucura însă de niciun fel de drepturi lingvistice, educaţionale, culturale specifice minorităţilor. Aceste evidenţe au fost aduse la cunoştinţa publicului de către Zavişa Jurj, preşedintele Asociaţiei de cultură româno-vlahe “Ariadnae Filum”.

În condiţiile acestea, este greu de înţeles necunoaşterea realităţilor din Balcani de către diverşi înalţi oficiali europeni, cum ar fi şeful diplomaţiei germane, domnul Guido Westerwelle – care a acuzat România că a blocat obţinerea statutului de stat candidat la aderare pentru Serbia din raţiuni de “politică internă”, iar ministrul suedez de externe, domnul Carl Bildt, a acuzat şi el indirect România de “lipsă de spirit european”. “Europeniştii” din Marea Britanie – care, de altfel, nu a intrat în zona euro şi nu a semnat nici recentul acord privind guvernanţa fiscală – au mers până acolo încât au declarat că “ar trebui să fii un naţionalist din secolul al XIX-lea ca să crezi astfel de mizerii!” – că Serbia ar încălca brutal drepturile românilor din Timoc.

Personal, în calitate de secretar al Comisiei pentru comunităţile de români din afara graniţelor ţării, le recomand tuturor acestor oficialităţi să verifice realitatea de la faţa locului; aşa ar putea constata manifestări cu adevărat mizerabile, dar la adresa românilor din Timoc. Astfel, ar fi “puţin uimiţi” când ar trăi cu românii de acolo şi s-ar pomeni cu gloanţe în uşă – aşa cum s-a întâmplat în decembrie trecut cu clopotarul bisericii româneşti din localitatea Şpicova.

Istoria abuzurilor împotriva românilor din Timoc e veche, însă: în 2003, biserica din Malainiţa, prima din istoria recentă unde se slujeşte în limba română, era aproape să fie dărâmată de naţionaliştii sârbi, iar apoi, la sediul asociaţiilor româneşti din Timoc, au fost sparte geamuri şi lăsate mesaje ca “Marş afară din Serbia!”. Ulterior, pe zidurile unor case şi biserici în care se adunau românii să se roage, au fost inscripţionate zvastici naziste…

În final, rezultă cu claritate că România a cerut doar garanţii “normale” privind drepturile minorităţii române din Serbia – aşa cum a subliniat şi ministrul român al afacerilor externe, domnul Cristian Diaconescu.